in cautarea fericirii

In cafeneaua aia micuta si obscura in care ii placea lui sa isi bea cafeaua cu mult lapte si putin zahar am vorbit despre viziuni asupra vietii, despre vrute si nevrute si de fiecare data cand ii vedeam cicatricea aia imensa si denigratoare de pe obrazul lui drept imi doream sa ii fi fost prietana din copilarie pe al carei geam sa se fi catarat noaptea ca sa ii planga in decolteu pentru cruzimile celorlalti baieti, prietena lui cea mai buna atunci cand avea nevoie de ea.
Nu pot sa imi explic de ce, cat mintea mea cutreiera limitele universului in discutiile cu el, ceva din mine vroia cu disperare asta, si nu mila era raspusul. As fi vrut sa ne bem cafelele in adolescenta pe pervazul lui lat si sufocat de soare si sa imi povesteasca despre tipa aia care ii parea ca merge pe praf de stele si respira aroganta si pentru care ar fi donat o bucata de ficat daca i-ar fi cerut.
M-a condus si la plecare cand sa il pup de la revedere nu m-am putut abtine, asta a fost momentul in care mi-am dat seama de sursa tuturor debitatiilor anterioare care nu isi gaseau sensul.
Cand buzele mi s-au apropiat de obrazul lui drept nu m-am mai putut opri, era o forta independenta de mine care ma submina. Am inceput sa ii sarut obrazul frenetic, dar lent. Nu imi doream nimic mai mult decat sa iubesc bucata aia atrofiata de tesut, sa ii ador fata schilodita si privata partial de expresivitate. Cel mai profund, cel mai carnal sarut s-a dezlantuit de la fateta aia impietrita a lui.
Imi doream atat de tare...il doream atat de tare, atat de profund. Il doream fundamental, esential, exact in felul ala.
In noaptea aia ne-am tras-o plangand amandoi. Probabil ca asa se face dragoste, cu adevarat dragoste. In noaptea aia mi-am dat seama ca eu nu sunt in cautarea fericirii, fiindca ea face parte din mine atunci cand dai toate detaliile la o parte.
E doar vina cicatricii.

De atunci imi e dor de cicatricea lui, si de alte detalii din viata mea.