in cautarea fericirii

In cafeneaua aia micuta si obscura in care ii placea lui sa isi bea cafeaua cu mult lapte si putin zahar am vorbit despre viziuni asupra vietii, despre vrute si nevrute si de fiecare data cand ii vedeam cicatricea aia imensa si denigratoare de pe obrazul lui drept imi doream sa ii fi fost prietana din copilarie pe al carei geam sa se fi catarat noaptea ca sa ii planga in decolteu pentru cruzimile celorlalti baieti, prietena lui cea mai buna atunci cand avea nevoie de ea.
Nu pot sa imi explic de ce, cat mintea mea cutreiera limitele universului in discutiile cu el, ceva din mine vroia cu disperare asta, si nu mila era raspusul. As fi vrut sa ne bem cafelele in adolescenta pe pervazul lui lat si sufocat de soare si sa imi povesteasca despre tipa aia care ii parea ca merge pe praf de stele si respira aroganta si pentru care ar fi donat o bucata de ficat daca i-ar fi cerut.
M-a condus si la plecare cand sa il pup de la revedere nu m-am putut abtine, asta a fost momentul in care mi-am dat seama de sursa tuturor debitatiilor anterioare care nu isi gaseau sensul.
Cand buzele mi s-au apropiat de obrazul lui drept nu m-am mai putut opri, era o forta independenta de mine care ma submina. Am inceput sa ii sarut obrazul frenetic, dar lent. Nu imi doream nimic mai mult decat sa iubesc bucata aia atrofiata de tesut, sa ii ador fata schilodita si privata partial de expresivitate. Cel mai profund, cel mai carnal sarut s-a dezlantuit de la fateta aia impietrita a lui.
Imi doream atat de tare...il doream atat de tare, atat de profund. Il doream fundamental, esential, exact in felul ala.
In noaptea aia ne-am tras-o plangand amandoi. Probabil ca asa se face dragoste, cu adevarat dragoste. In noaptea aia mi-am dat seama ca eu nu sunt in cautarea fericirii, fiindca ea face parte din mine atunci cand dai toate detaliile la o parte.
E doar vina cicatricii.

De atunci imi e dor de cicatricea lui, si de alte detalii din viata mea.

povesti de adormit copiii

astazi copila romantica din mine a murit. tocmai se gandea la trandafiri si la gustul viselor lui cand a alunecat pe laptele de baie in timpul dusului si astfel s-a strangulat in furtunul de la dus.


ieri seara copilul vicios din mine s-a inecat in propria voma dupa o supradoza de excese. a murit gustandu-si propria viata putin prea gurmand, a gustat prea mult din toate.


copilul model din mine a adormit in timp ce invata, pacat doar de capsorul lui ticsit de informatii care s-a infipt in penita stiloului in caderea lui greoaie catre birou. si asa a murit si el recent.


a mai ramas doar batrana din mine suspinand nostalgica dupa copilarie, asteptand parca si ea sa i se spuna o poveste de adormit copiii.

o zi din viata domnisoarei mya

cred ca sunt o ratata, mereu am fost o ratata probabil, doar ca nu m-am sesizat asupra mizeriei asteia. trebuia sa imi dau seama de mica atunci cand mama imi spunea ca daca nu invat o sa ajung la rebu, dar lasa, nu e rau pentru o zaluda ca mine, se castiga bine. probabil asta a ramas pe un vinil movuliu din scoarta mea cerebrala si ii canta ocazional subconstientului meu fraierindu-l ca e soarta.
trebuia sa am revelatia asta de cand nu am fost in stare sa lucrez nici macar la un fast-food corporatist. am stat vreo 2 3 luni pe acolo alergand ca un hamster pe rotita, am dat cu mopu' pana am uitat ca am maini, m-am parlit pe tot felul de ustensile cu nume ciudate gen slang de santier varianta fast food. toate bune si frumoase. am ajuns pana si pe casa, sefilor le placea cum lucrez pe casa, clientii ma iubeau, mandria corporatista de manipulatoare a maselor de fomisti din mine era inflorita pana la un moment dat.
evident ca a aparut acel 'dar' magic care anunta ca e de naspa, 'the fat lady singing'. si da problema mea a fost chiar o femeie grasa. abia ajunsa la munca imi poposeste in fata casei, tocmai a mea, o femeie mare, cu un izvor de foietaj si saliva scurgandu-i-se ademenitor pe barba, cu un sort de pietara foarte murdar, o fusta multa si un tricou uzat. era acoperita cu aur printre zoaiele de murdarie, fiind o tiganca blonda cu ochi albastrii. comanda cu dificultate un meniu de copil, exprimarea ei dandu-mi batai de cap. aduc repede comanda ca o corporatista spasita ce ma aflam, si cer politicos banii. iar monstrisoru' ala de fiinta mormaie tacticos si isi ridica tricoul obosit de pe burta imensa, unsuroasa si plina de vergeturi si cicatrici ajungand pana la tatoaiele retinute sumar de sutienul din care a scos un teanc de valuta de unde a cules banii in lei pentru comanda. ea imi intinde banii, eu ma panichez, nu stiu cum sa sa apuc banii, cu servetel, fara servetel.
incerc sa imi tin stomacul in lesa si sa iau banii nonjignitor cu mana goala, dar de cum banii imi ating degetelele sensibile stomacul meu urla si isi dezlantuie furia pe clienta.
da, am lucrat la un fast food si am fost concediata pentru ca am vomat pe o clienta, lucru care a dat drumul unui lung sir de boraturi in tot restaurantul.
alt motiv pentru care sunt convinsa ca sunt o ratata e dragostea. toti ii auzi cu cate un pisi, pasa, pupu, bubu si alte scalambaieli nearticulate. toti sufera din dragoste, dragoste in sus, jos si dupa azimut pe busole fara gradatii, deci pretutindeni. orice as putea sa fac nu scap de campania media a mega-sentimentului umanitatii.
eu am fost indragostita odata, de mult, ca la orice poveste siropoasa.
toate bune si frumoase, dragoste infinita cu limita spre x si alte abureli. el era un boem, un haiduc. da, era hot, unul foarte priceput, fura carduri dupa ce auzea exact tastele pe care era apasat pinul. da, hotul muzician, zici ca e personaj de comedie romantica pe buget redus la bollywood. dar, de, e idila mea, ma mandresc cumva cu ea, e una din putinele lucruri prin care ma leg de cliseele mondene, trebuie sa exist social cumva, cred. ma rog, irelevant,ideea era cu idila mea memorabila. pacat ca boem thief si cunoscator fin de muzica era si un bun mincinos si un mare afemeiat, dar poate chiar m-a iubit cumva, cat era el capabil sa simta.
nu pot sa spun exact ce a simtit, poate doar ce as fi vrut eu sa simta ca sa nu ma simt ridicol de dureros umilita.
oricum de atunci sunt curtata de niste oameni fazi care ba sunt intimidati de mine, ba eu de ei, cert e ca rezultatul final e undeva intre comic-trist-patetic. foarte teatru grecesc asa.
si totusi revenind teatral la offul meu, de a fi sau a nu fi o ratata. si despre restul vietii mele asezonate cu datorii, fobii, si multi oameni foarte de treaba, doar ca oamenii din ei sunt mai mereu in vacanta.
m-as sinucide. asta ar da sens vietii mele istovite de tot nimicul la care iau parte mai mult sau mai putin voluntar.
imi voi dedica ultima mea calatorie cu metroul spre a ma gandi cum vreau sa mor. trebuie sa fie ceva deosebit, original, eroic...ceva aparte... deci nu ma pot gandi. idei simple cum sunt aruncatul in fata metroului(pentru o senzatie urbana), aruncatul de pe blocuri inalte(pentru visatori sau libertini) sau medicamente(pentru senzatii tari) sunt prea comune. oare ce mi-ar transforma moartea in arta? macar sfarsitul sa aiba gust..


o doamne! mi-a zambit! se holbeaza la mine...
gata ma uit in jos, totul e contolat, pana si respiratia, nu imi las cutia toracica sa miste un centimetru in front.
eu vreau sa ma sinucid! de ce se gaseste superbul ala dobitoc sa imi faca ochi dulci tocmai acum cand mi-am descoperit vocatia? nu e corect, da de 2 ori din genele alea lungi, imi arunca privirea de mamifer blajin si ranjeste cumva tamp, altfel seducator si mie imi vin filme cu plimbari in clar de luna, declaratii diabetice, saruturi pasionale cu efecte bollywood si pornografie japoneza, sau poate ...
si totusi eu imi luam viata aici! si chiar memorabil!


si din cauza acelui mic impediment cu alura de apollo, am irosit eu drumul cu metroul destinat planurilor marete de sinucidere. mi s-a dus tot entuziasmul, motivatia, tot...
gandul asta ma deprima, nici macar cu asta nu am reusit sa o duc pana la capat decent. acum chiar ca sunt o ratata, dar macar sunt una la care zambeste nimful ala...
si totusi dragoste in ziua de azi, hai sa fim sinceri. contemporan vorbind nu as putea sa vad romeo si julieta decat ...

"ea, frumoasa, cu parul carliontat incadrandu-i fatuca fina, el asteptand-o in fata geamului ei.
el: fa julicoo, coboarate ca sunt eu romica. sari fa ca sa moara mama de nu te prind, doar stai la parter.."

cam asta ar fi idealul meu de dragoste verosimil zilelor noastre. da, iar incep un sir de ganduri deprimante cu tente sinucigase...



va continua

un cliseu ca si povestea noastra

"hai sa ne gandim impreuna la o poveste" i-ai zis grijuliu fetei cu privire trista si umeri rotunzi.
"bine, dar ce fel de poveste?" spunea ea privind mai mult absenta in zare.
"o poveste frumoasa in care tu saruti culorile diminetii ajutata de un cal alb, fiindca voua fetelor va plac cai, fiind deja ceva clasic si alb fiindca va place albul, alt element clasic. calul e liber, superb, naravas, energic. e triumful vietii, simbolul fortei in adevaratul sens al cuvantului, simbol al frumusetii naturale, deci interpretat ca si al vostru, al femininului, poate. iar albul, albul e povestea inocentei, totul devine ca nou, pur,stralucitor, CURAT! nu-i asa?" ti-a iesit pe gura natural in timp ce priveai punctul albastru de pe norisorul ala alb in forma de balena albastra, incercand sa ii eviti ei privirea.
"cat de bine ai reusit sa ma incluzi intr-un cliseu, si culmea de data asta imi place, continua..." si deja privirea ii era lipita de suvita ta de par din breton.
"hai acum, nu te eschiva! adauga si tu ceva..." si ai secerat-o cu privirea de un albastru glaciar.
"si ce as putea acum sa zic? nu am mai facut asa ceva pana acum..." si privirea ei fugise iarasi spre acelasi norisor balena care acum era o trompeta.
"nici eu, aici e farmecul. zi ce te trece, orice e bun dupa mine." si zambeai.
"atunci ploua si asta elibera tensiunea si desavarsea dimineata, dar era soare si caldut, si era vara si mirosea a iarba proaspat cosita." si zambetului ii era raspuns cu alt zambet.
"si totul se petrece intr-un parc (imi plac parcurile, sunt un natural urban, spui zambind arcuit si inocent), imens, si tu stai acolo si te dai pe un leagan facut din lant si cu o roata de tractor ca scaun. te dai incet si parul ti se unduieste pe langa fata" si ii arunci iar un zambet care o loveste la fel de flagrant ca si celalalt.
"si dupa aia mergem pe niste stanci, ferite de aleile parcului si vorbim despre copilariile noastre, cum bunicii ne alegau prin curte cand furam din bucatarie prajituri si alte chestii tipicare care prind gust personal..."
"dar eu de unde am aparut in poveste? asa brusc? de ce ai sarit cateva cadre?" si iar o izbesti cu privirea.
"dar tu erai deja acolo. intotdeauna te-am simtit acolo, de la inceput. parca acolo iti era locul, langa mine... daca tot cream povestea impreuna, mi se pare normal sa fim amandoi in ea."
"atunci eram acolo tinandu-te de mana ca sa nu te impiedici de stanci, si iti povesteam de primul meu sarut, care a fost la bunici, cu o fatuca frumusica din sat, stand amandoi cu picioarele in garla si visand la ziua cand o sa fim noi mari...si am gasit un petec de iarba grasa, umeda. am facut un popas cu fundul pe stanca si cu picioarele in iarba si de la asta mi-a pornit depanarea de amintiri siropoase. asa ar avea sens totul."
"si eu probabil te priveam fascinata, si plina de emotii, analizand firele de iarba ca sa nu ma pierd in intensitatea clipei. si dupa aia iti povesteam despre primul meu sarut care a fost pe o banca din cismigiu cu un baiat al carui nume nu il mai stiu, a carui voce nu mi-o mai amintesc, cu porumbei caraind inprejur. asta ar fi reactia mea normala."
"si eu in momentul ala m-as uita la tine, te-as lua in brate.." si o iei,"m-as uita in ochii tai" si te uiti,"si cel mai probabil te-as.." si o saruti. si totul e acum, mainile tremurand unul pe celalalt, aerul nevrand sa circule prin sistemul repirator, precum si pretutindeni, secunda pur si simplu inlemneste, cu inimi cu tot. si totul se sfarseste lin si interminabil, cu toata simtirea tremurand de la unul catre celalalt.
"si acum unde merge povestea noastra?" intreaba ea cu voce tremuranda si cu zambetul nostalgic.

drama adolescentei redusa la nimic in ploaie

o sa ma simplific pana dau cu radical. o sa ma reduc pana pot spune ca sunt nimic.
si pe urma o sa vi tu, o sa ma inmultesti cu 2 si o sa spui ca perfectiunea este mediocra, deci totul e mai mult decat ok.
dupa asta o sa ai nerusinarea sa ma pui la limita tinzand spre plus infinit ca apoi sa ma arunci sa tind spre minus infinit.
zdrentuita nu voi mai putea tinde decat spre zero.
de acolo o sa ma amesteci cu molecula de apa, o sa ma cristalizezi cu ketamina pe fundul unei doze de fanta de import si o sa ma tragi pe nas.
asa imi dai tu de inteles ca ar trebui sa ma simt folosita, nu?
eu sunt pasarea pheonix care mereu renaste din sperma din prezervativul aruncat pe dealul pe care te plimbai cu bicicleta cand erai copil.
te-as ura si acum daca as mai avea sentimente si nu doar senzatii.
si totusi duc lipsa senzatiei de tu...

"poate" poate fi maladiv cand secundele se scurg in minte

Daca secundele ar fi lichide mi s-ar scurge printre degete la fel de repede innecandu-ma cu amintiri.
"Eu simt" ce afirmatie ciudata. Simt ce?
Clipa cum ma paraseste urmata de una identica in cantitate, dar nu si in calitate?
Simt cum sunt privita cu ochi rasnita care ma proceseaza ca pe o cafea nemacinata. Simt cum devin o aroma care se scurge pe deupa buzele tale.
Simt cum gandul ratacit se transforma in frica, frustrare si ura de la un cadru la altul. Inainte cu o picatura de secunda gandul galopa catre o scrisoare gravata pe un fir de-al tau de par, poate doua, ca apoi sa fuga catre tiganii de langa metrou, la masuta lor mizera din placaj murdar pe care mancau salam cu rosii. De fapt era doar parul tau si salamul nu avea ce cauta in mintea mea atunci.
Si din cand in cand mai simt o durere, fara senzatie, seaca.
Simt fara sa stiu exact ce. Poate e un vis, sunt intr-un vis.
Un gand nerezolvat de la un anume Ieri, care se plimba in noptile de duminica pe alei launtrice acoperite cu pietre de pavaj.
Sau poate e o alta secunda distilata si vaporizata la amanunt si importanta lui dupa ce mi s-a scurs pe degetul mic.
Tusesc. Poate in somn. Poate in somn secundele vor sa ma innece ca sa ma trezesc. Poate fiindca imi era frica de maine si poate si de mine.
Poate nu mai vreau cafea, poate cuiul e gretos si tigarea innecacioasa. Poate am ajuns sa respir doar balivernele mintii mele inhalate cu nenorocitii de vapori de secunda.
Iar gandurile sunt narcotice precum si schizofrenia e o boala...

Si de fapt drumul spre casa s-a pierdut in melodie, si castile au devenit de prisos, fiindca muzica a inceput sa cante in mine, prin mine, cu mine.
Zilele care au trecut au fost prea imbibate in haos, serile prea lungi si zvapaiate, diminetile prea abrupte si cu insuficienta cafea, iar tigarile prea superficial savurate.
Ochi au ajuns sa se plictiseasca de vazut si mintea s-a pus pe creat. Pe creat o alta perceptie despre lume.
Si totul s-a limpezit abia acum, simplu: tigare, metrou, pix si o copila de 3 ani care a zis "De ce plange?", iar mama i-a raspuns "E bolnava si asta o doare"

prostituata de lux in bagdad

sodomizeaza-ma mental sa pot sa afirm si eu ca am o minte perversa.
am nevoie de asta, face parte din atuurile sociale necesare unei tinere aspirante la aspiratii. cine as fi eu fara imaginea mea de femela, dependenta de seara de sambata, de trendul conversilor si desigur erudita in discutii cu continut licentios.
sunt tanara si anii '70 au fost facuti pentru mine, pentru noi, tinerele emancipate ale zilei de azi.
enigma otiliei de ieri e decolteul alexandrelor si cristinelor de azi.
pentru contemporan exista tabloide, pentru contemporan avem exhibitionismul asta controlat de lipsa inhibitiilor si traditiilor atat de batjocorite de alte dati, regulile parintilor nostri. sau poate chiar ale parintilor lor.
la fel cum trebuie sa porti toale de firma ca sa fi integru social trebuie sa iti porti si atudinea sexuala, sa o ti atarnata de gat, altfel vei fi boicotat cu totul, de la mentalitate la gusturi.
daca dimineata in oglinda ochii tai iti vor vorbi vei afla ca sunt doar 2 prostituate de lux in bagdad.

mizantopic sau in traducere libera "azi pur si simplu nu imi plac oamenii"

cum poti sa negi ca existi afirmand "nu imi pasa"?
ce inseamna asta? atunci de ce mai traiesti, cum sa nu tanjesti sa iti arda o lacrima pe obraz si un univers in suflet? eu imi doresc sa simt atat de tare incat sa plang, dar asa ceva e improbabil...
ai urlat vreodata din toti rarunchii?
cum ai putea sa iti negi asta din start omulet pricajit?
unde te crezi, in generatia dadista? sa stai fetus fardat in borcan la vernisaj? tu, copilas romantic te vrei sub clopul de cristal la cald si pudoare..
crezi ca tu traiesti asa daca te ascunzi in povestea ta despre ipocrizie, nepasare si machiaveli? cercatarile tale au omis woodstock-ul, batrana mereu in coltul strazii si romanele despre crima pura. te privezi de viata, de sentimente lichide si de tine.
in locul tau sti ce as face? asa indiferent cum sunt, esti.
as face o favoare umanitatii si m-as sinucide.
daca azi e acelasi cu maine, omul imi e acelas cu trotuarul si nimic nu are gust inseamna ca nu as avea, nu ai avea ce sa ii ceri clipei. nu-i asa ca umanitatea e perisabila? daca umanitatea e inumana si teoria nu va fi niciodata practicabila, ar trebui sa se puna punct.
cel mai bun lucru ar fi sa te sinucizi, onorabil, memorabil si poate atunci cu toata indiferenta ta o sa contezi, si ceva o sa iti conteze. asta doar 2 minute din stirile de la ora 7.
sau moartea nu iti este indiferenta si gandul de anteieri are totusi valorare?
si totusi deja e azi, si maine tot azi va fi si anteieri a fost un azi si a avut valentele, valorile de "azi".
pana la urma iti pasa, nu?

cand realitatea nu este decat amintirea vie a imaginatiei

dimineata de dimineata e acolo, cu sau fara batic, cu sau fara sacosa.
priveste in gol cu distinctie si dezgust nostalgic. ochelari grosi, ochi exoftalmici, buze subtiri, mai putin zbarcite decat restul figurii ei batute de timp. asa maruntica, neajutorata si distinsa sta in fiecare zi intre 7 si 9.30 dimineata la coltui postei. nu iti cere, nu se plange, nu are vreo fabula siropoasa scrisa analfabet atarnata de gat pe vreun carton, nu am auzit-o vreodata deschizand gura, am vazut-o doar impartind paine cu catei scheletici desi mai avea doar un colt probabil primit de bogdaproste de la vreun trecator.
si nu imi pot tine gandul in frau. cum o fi fost ea cand era tanara si mergea la ceaiuri, unde se jucau bridge si mima, mergea la baluri tineresti si avea in gentuta plic un carnet de dans ca sa tina randul celor care o curtau.
era frumoasa, tanara, cu potential si pofta de viata. dansa, canta, poate si picta. era parte din vreo rezistenta intelectuala anticomunista, avea un amant legionar cu care se intalnea tainic doar dupa miezul noptii la coltul prafuit al victoriei, impartind secundele intre saruturi si planuri conspiratoare de gherila. sau poate ca amantul ei era un student visator care i-a devenit tipicar sot.
asculta zaraza cu un pahar de vin rosu in mana prin restaurante micute cu parfum de nostalgie si porta palarii. acum mai are doar parpalace croite la milimetru si privirea spre trecut, fiindca prezentul e prea dureros si ofensant si viitorul nu este al ei...
timpul nu mai e de inteles, epocile au clacat, s-au uzat si visul nu este din materiale reciclabile. exista un timp cand nu mai simti daca simti... batraneatea poate chiar e cea mai trista soarta, cea mai dramatica poveste si cea mai cruda circumstanta.
si acum ma priveste de neinteles in fiecare dimineata, mai demna decat o contesa, poate impartind in frig paine chioara cu un companion patruped. adevarul probabil e ca abia asteapta sa spuna simplu "catre ultimul bulevard, birjar"...

monolog dupa ploaie sau povestirea succinda a unei deceptii imature in dragostea matura

omul dintr-o bucata s-a fragmentat, nu, iubire?

a decis sa isi arunce coloana vertebrala cat colo fiindca viata de molusca e mult mai comoda...
totul miroase, caminul nostru miroase ca scara de bloc din copilarie, amestecul ala distinct de seminte, parfum de taraba, bere ieftina de langa baietii de la bloc mereu cu jambiere, desi mereu e un betisor parfumat, o lumanare aprinsa...
cina romantica de la bistro, cu vin bordeux pe masa, tigari in foi cu aroma cherry si fructe de mare ca aperitiv imi creaza mai degraba senzatia bodegii din bordel. da, iubire, ma faci sa ma simt ieftina...
oare mai ti minte anii de demult, mai suntem noi sau tu in special capabil sa te duci acolo si sa stai respirand ziua aia?
oamenii evoluaza, dar pe ce plan este evolutia aia palpabila?
UITATE! UITATE ADANC IN OCHII MEi SI SPUNE-MI CAT DE IMPORTANTA ITI ESTE DE FAPT ZIUA DE MAINE, EU CEA DIN ZIUA DE MAINE...
nu pot fi ipocrita sa iti mai cer ceva, fructul meu de mare.. esti atat de gustos, atat de scump, atat de valoros, dar nu imi folosesti la nimic cu adevarat...imi dai o senzatie si in rest stai la marinat cu alte moluste sau emiti doar pseudopode fiindca nu ai 2 piciaore in care a poti sta drept...
cand ne-am cunosct acum acei multi ani erai, eram ACOLO, acolo unde aerul conteaza, il mirosi, il simti, ah, mai tragi o gura cu nesat din el si te imbata! eram acolo, da iubire, eram vi.
imi priveai buzele, le contemplai si vroiai sa scrii poezi despre ele , iar eu radeam de tine, nebun artist boem, eu nu sunt menita a fi arta, dar erai in proces de adoratie, iar eu eram in proces de adulatie.
beam vin ieftin pe blocul meu si incercam sa numaram stele, dar pierdeam randul. mancam prajituri intarite cand mergeam in vizita pe la bunica ta, aveam seri speciale de absint, si cafeaua de duminica era cel mai mare deliciu dupa saptamana de cafea studenteasca cu iz de nechezol.
mai erau si serile de ceai si literatura, muzica, teatru la bodega artistilor, unii apusi altii in zenit.
si cand nu aveam bani nu aveam nevoie decat de noi si de chistoace reciclate din soba unde obisnuiam sa le aruncam...
gunoiul mirosea a natura, a iarba proaspat cosita, nu conta nimic. mirosul de tabac aducea a vintage si eu obosita murdara si transpirata miroseam a channel nr 5.
si banul avea valoarea clipei, luxul era pielea ta aromata ca laptele cu vanilie si anason, iar idealul tau in viata era sa imi creezi mie zambetul perfect, sincer de spontan si luminos ca farul din alexandria.
nu aveam nevoie de stridii si vin rosu ca sa imi acorzi un sarut fugitiv si un card de credit, ma devorai pe strada, in parc, in facultate, in visuri, in intimitate doar fiindca imi dadeam o suvita dupa ureche si urechea iti aducea aminte cat de dor iti este de spatele meu si cum mori daca nu imi saruti sanul cat eu iti urlu "TE IUBESC!"
si apoi am disparut unul din viata celuilalt cu inimile zvarcolindu-se agonizant pe fundal.
si dupa toti acei ani, acei ani plini de iubiri ca tine si totusi altfel si ca mine si nu atat de mult, sorti au facut ca tu sa imi apari in cale in caderea mea intr-un metrou, si se pare ca la propriu atunci te-ai trezit cu mine pe cap..
si iar te redescopeream...asa, tu masca sclipitoare de viena si cocosat de notre dome...
acelasi si totusi gol, viata de maine nu mai e aia de ieri, fiindca nu mai stii ce e aia viata, la prima ploaie de vara nu mai dansezi descult, iar eu inca imi dau jos sacoul sau trenci-ul, si cu tocurile in mana baltile mangaie dressul...
molusca fara vise, dorinte sau asteptari, vei trai mereu ca azi gol de coloana, faramat in comoditate mentinand o linie..dar mergi odata in spital si o sa vezi ca acolo unde e doar linie e moarte...
eu merg sa plang si sa dansez si sa iti trimit un gand de mohair plin cu tu de ieri, azi si maine. da iubire, am plecat doar cu pulovarul pe mine, si nu stiu daca iti voi mai cadea in cale...

tu si cafeaua de dimineata...

cand zaceam mai devreme lamentabil si atat de incantator in intensitatea nimicului perfect in care ma scaldam la propriu a indraznit sa se intample ceva. acel ceva evident ca erai tu ciocanind in portita mintii mele anuntand: sunt!
ai indraznit tocmai tu, evident, cum altfel, sa fi cand vroiam sa nu fiu, sa nu fi sa nu fie. si astfel gandul meu a zburat la o dimineata senina in care, dupa o noapte de polologii cu sensuri peste sensuri(prea profunde sau excluse total ajungand aberatii visatoare), dormind unul pe umarul celuilalt, si molfaind visator sub urdorile de rigoare, bem impreuna un triplu expresso cu frisca si scortisoara si visam la somn si la vise.
iti aud gandurile vajaind in picaj pe langa capetele noastre, la unison cu fosnetul genelor la caderea pleoapelor. cand eram mai mici spuneam ca e mos ene, acum nu mai avem scuze.
stii, aveai dreptate, dupa cafea somnul e mai dulce e din cauza scortisoarei...

si acum astept visand cu ochii deschisi dimineata de maine, nimicul e in vacant si tu mi-ai promis expresso triplu cu frisca si scortisoara cand mi-ai cotropit gandurile haotice din solitudine...

ii multumesc copilului buddhist pentru polemica unei caderi de vineri

azi dimineata cand m-am trezit chiar am deschis ochii...

ca orice om sordit unei existente de experiente si lectii indesate in ceea ce numim noi timp am avut o perioada de experimentat agresiv.
am decis ca trebuie sa traiesc mult intens si superficial toate substraturile adolescentei, am decis ca trebuie sa simt ce inseamna sentimentele nefaste: am vrut furie ca sa simt ca ard, ebrietate ca sa simt ca nu's, confuzie ca sa simt cum caut, aglomeratie sa nu ma mai aud pe mine si lista de experiente continua.
ma bucur ca am facut asta, fiindca daca nu ai cazut niciodata nu ai de unde sa stii bucuria cand te ridici.
am uitat de mine, de arta, de soare, de oamenii, si iar am analizat umanitatea dupa caracter, care de multe ori e vicios.
imi e dor iar de diminetiile tarzi...
si iar vreau sa imi cer mie mai mult.. imi era dor de asta...
cel mai dor de fapt imi era de a-mi fi dor... si ziua de maine danseaza in crepusculul umbrei celei de poimaine...
si tot ce pot sa mai zic care sa aiba vreun fir epic, logic de orice fel este:
multumesc, si tie si lui si zilei si copilului tibetan si mintii minunate care s-a gandit la toate ce vedem sau simtim

o scapare ca oricare alta

...si cand totul va fi mult prea mult, furia va lua fiinta, imi va urla din fiecare por si va fi foc. abia atunci ni se vor usca lacrimile si un zambet ne va ustura pe fete...

da, doare. in mine sunt multe bucatele mici, sfaramacioase care bocesc isteric.
sunt fortata sa recunosc iarasi ca sunt neputincioasa, sunt chiar neputincioasa cand tu plangi, mama, sunt mica si legata de maini si picioare ca iar iti sunt eu tie parinte si ca nesiguranta ne biciuie.
furia a decis sa ia fiinta si sa urle, tu nu ai sa mai plangi, nu ii las sa te mai doara. iar nu am voie sa pot fi protejata si neputincioasa, nu are cine sa aiba grija de tine, dar de mine ce as putea sa mai spun...
si acum amenint ziua de maine sa ne spuna DA!

imi doresc sa am dorinte, visez sa am vise