cand realitatea nu este decat amintirea vie a imaginatiei

dimineata de dimineata e acolo, cu sau fara batic, cu sau fara sacosa.
priveste in gol cu distinctie si dezgust nostalgic. ochelari grosi, ochi exoftalmici, buze subtiri, mai putin zbarcite decat restul figurii ei batute de timp. asa maruntica, neajutorata si distinsa sta in fiecare zi intre 7 si 9.30 dimineata la coltui postei. nu iti cere, nu se plange, nu are vreo fabula siropoasa scrisa analfabet atarnata de gat pe vreun carton, nu am auzit-o vreodata deschizand gura, am vazut-o doar impartind paine cu catei scheletici desi mai avea doar un colt probabil primit de bogdaproste de la vreun trecator.
si nu imi pot tine gandul in frau. cum o fi fost ea cand era tanara si mergea la ceaiuri, unde se jucau bridge si mima, mergea la baluri tineresti si avea in gentuta plic un carnet de dans ca sa tina randul celor care o curtau.
era frumoasa, tanara, cu potential si pofta de viata. dansa, canta, poate si picta. era parte din vreo rezistenta intelectuala anticomunista, avea un amant legionar cu care se intalnea tainic doar dupa miezul noptii la coltul prafuit al victoriei, impartind secundele intre saruturi si planuri conspiratoare de gherila. sau poate ca amantul ei era un student visator care i-a devenit tipicar sot.
asculta zaraza cu un pahar de vin rosu in mana prin restaurante micute cu parfum de nostalgie si porta palarii. acum mai are doar parpalace croite la milimetru si privirea spre trecut, fiindca prezentul e prea dureros si ofensant si viitorul nu este al ei...
timpul nu mai e de inteles, epocile au clacat, s-au uzat si visul nu este din materiale reciclabile. exista un timp cand nu mai simti daca simti... batraneatea poate chiar e cea mai trista soarta, cea mai dramatica poveste si cea mai cruda circumstanta.
si acum ma priveste de neinteles in fiecare dimineata, mai demna decat o contesa, poate impartind in frig paine chioara cu un companion patruped. adevarul probabil e ca abia asteapta sa spuna simplu "catre ultimul bulevard, birjar"...