tu si cafeaua de dimineata...

cand zaceam mai devreme lamentabil si atat de incantator in intensitatea nimicului perfect in care ma scaldam la propriu a indraznit sa se intample ceva. acel ceva evident ca erai tu ciocanind in portita mintii mele anuntand: sunt!
ai indraznit tocmai tu, evident, cum altfel, sa fi cand vroiam sa nu fiu, sa nu fi sa nu fie. si astfel gandul meu a zburat la o dimineata senina in care, dupa o noapte de polologii cu sensuri peste sensuri(prea profunde sau excluse total ajungand aberatii visatoare), dormind unul pe umarul celuilalt, si molfaind visator sub urdorile de rigoare, bem impreuna un triplu expresso cu frisca si scortisoara si visam la somn si la vise.
iti aud gandurile vajaind in picaj pe langa capetele noastre, la unison cu fosnetul genelor la caderea pleoapelor. cand eram mai mici spuneam ca e mos ene, acum nu mai avem scuze.
stii, aveai dreptate, dupa cafea somnul e mai dulce e din cauza scortisoarei...

si acum astept visand cu ochii deschisi dimineata de maine, nimicul e in vacant si tu mi-ai promis expresso triplu cu frisca si scortisoara cand mi-ai cotropit gandurile haotice din solitudine...

ii multumesc copilului buddhist pentru polemica unei caderi de vineri

azi dimineata cand m-am trezit chiar am deschis ochii...

ca orice om sordit unei existente de experiente si lectii indesate in ceea ce numim noi timp am avut o perioada de experimentat agresiv.
am decis ca trebuie sa traiesc mult intens si superficial toate substraturile adolescentei, am decis ca trebuie sa simt ce inseamna sentimentele nefaste: am vrut furie ca sa simt ca ard, ebrietate ca sa simt ca nu's, confuzie ca sa simt cum caut, aglomeratie sa nu ma mai aud pe mine si lista de experiente continua.
ma bucur ca am facut asta, fiindca daca nu ai cazut niciodata nu ai de unde sa stii bucuria cand te ridici.
am uitat de mine, de arta, de soare, de oamenii, si iar am analizat umanitatea dupa caracter, care de multe ori e vicios.
imi e dor iar de diminetiile tarzi...
si iar vreau sa imi cer mie mai mult.. imi era dor de asta...
cel mai dor de fapt imi era de a-mi fi dor... si ziua de maine danseaza in crepusculul umbrei celei de poimaine...
si tot ce pot sa mai zic care sa aiba vreun fir epic, logic de orice fel este:
multumesc, si tie si lui si zilei si copilului tibetan si mintii minunate care s-a gandit la toate ce vedem sau simtim

o scapare ca oricare alta

...si cand totul va fi mult prea mult, furia va lua fiinta, imi va urla din fiecare por si va fi foc. abia atunci ni se vor usca lacrimile si un zambet ne va ustura pe fete...

da, doare. in mine sunt multe bucatele mici, sfaramacioase care bocesc isteric.
sunt fortata sa recunosc iarasi ca sunt neputincioasa, sunt chiar neputincioasa cand tu plangi, mama, sunt mica si legata de maini si picioare ca iar iti sunt eu tie parinte si ca nesiguranta ne biciuie.
furia a decis sa ia fiinta si sa urle, tu nu ai sa mai plangi, nu ii las sa te mai doara. iar nu am voie sa pot fi protejata si neputincioasa, nu are cine sa aiba grija de tine, dar de mine ce as putea sa mai spun...
si acum amenint ziua de maine sa ne spuna DA!

imi doresc sa am dorinte, visez sa am vise