o zi din viata domnisoarei mya

cred ca sunt o ratata, mereu am fost o ratata probabil, doar ca nu m-am sesizat asupra mizeriei asteia. trebuia sa imi dau seama de mica atunci cand mama imi spunea ca daca nu invat o sa ajung la rebu, dar lasa, nu e rau pentru o zaluda ca mine, se castiga bine. probabil asta a ramas pe un vinil movuliu din scoarta mea cerebrala si ii canta ocazional subconstientului meu fraierindu-l ca e soarta.
trebuia sa am revelatia asta de cand nu am fost in stare sa lucrez nici macar la un fast-food corporatist. am stat vreo 2 3 luni pe acolo alergand ca un hamster pe rotita, am dat cu mopu' pana am uitat ca am maini, m-am parlit pe tot felul de ustensile cu nume ciudate gen slang de santier varianta fast food. toate bune si frumoase. am ajuns pana si pe casa, sefilor le placea cum lucrez pe casa, clientii ma iubeau, mandria corporatista de manipulatoare a maselor de fomisti din mine era inflorita pana la un moment dat.
evident ca a aparut acel 'dar' magic care anunta ca e de naspa, 'the fat lady singing'. si da problema mea a fost chiar o femeie grasa. abia ajunsa la munca imi poposeste in fata casei, tocmai a mea, o femeie mare, cu un izvor de foietaj si saliva scurgandu-i-se ademenitor pe barba, cu un sort de pietara foarte murdar, o fusta multa si un tricou uzat. era acoperita cu aur printre zoaiele de murdarie, fiind o tiganca blonda cu ochi albastrii. comanda cu dificultate un meniu de copil, exprimarea ei dandu-mi batai de cap. aduc repede comanda ca o corporatista spasita ce ma aflam, si cer politicos banii. iar monstrisoru' ala de fiinta mormaie tacticos si isi ridica tricoul obosit de pe burta imensa, unsuroasa si plina de vergeturi si cicatrici ajungand pana la tatoaiele retinute sumar de sutienul din care a scos un teanc de valuta de unde a cules banii in lei pentru comanda. ea imi intinde banii, eu ma panichez, nu stiu cum sa sa apuc banii, cu servetel, fara servetel.
incerc sa imi tin stomacul in lesa si sa iau banii nonjignitor cu mana goala, dar de cum banii imi ating degetelele sensibile stomacul meu urla si isi dezlantuie furia pe clienta.
da, am lucrat la un fast food si am fost concediata pentru ca am vomat pe o clienta, lucru care a dat drumul unui lung sir de boraturi in tot restaurantul.
alt motiv pentru care sunt convinsa ca sunt o ratata e dragostea. toti ii auzi cu cate un pisi, pasa, pupu, bubu si alte scalambaieli nearticulate. toti sufera din dragoste, dragoste in sus, jos si dupa azimut pe busole fara gradatii, deci pretutindeni. orice as putea sa fac nu scap de campania media a mega-sentimentului umanitatii.
eu am fost indragostita odata, de mult, ca la orice poveste siropoasa.
toate bune si frumoase, dragoste infinita cu limita spre x si alte abureli. el era un boem, un haiduc. da, era hot, unul foarte priceput, fura carduri dupa ce auzea exact tastele pe care era apasat pinul. da, hotul muzician, zici ca e personaj de comedie romantica pe buget redus la bollywood. dar, de, e idila mea, ma mandresc cumva cu ea, e una din putinele lucruri prin care ma leg de cliseele mondene, trebuie sa exist social cumva, cred. ma rog, irelevant,ideea era cu idila mea memorabila. pacat ca boem thief si cunoscator fin de muzica era si un bun mincinos si un mare afemeiat, dar poate chiar m-a iubit cumva, cat era el capabil sa simta.
nu pot sa spun exact ce a simtit, poate doar ce as fi vrut eu sa simta ca sa nu ma simt ridicol de dureros umilita.
oricum de atunci sunt curtata de niste oameni fazi care ba sunt intimidati de mine, ba eu de ei, cert e ca rezultatul final e undeva intre comic-trist-patetic. foarte teatru grecesc asa.
si totusi revenind teatral la offul meu, de a fi sau a nu fi o ratata. si despre restul vietii mele asezonate cu datorii, fobii, si multi oameni foarte de treaba, doar ca oamenii din ei sunt mai mereu in vacanta.
m-as sinucide. asta ar da sens vietii mele istovite de tot nimicul la care iau parte mai mult sau mai putin voluntar.
imi voi dedica ultima mea calatorie cu metroul spre a ma gandi cum vreau sa mor. trebuie sa fie ceva deosebit, original, eroic...ceva aparte... deci nu ma pot gandi. idei simple cum sunt aruncatul in fata metroului(pentru o senzatie urbana), aruncatul de pe blocuri inalte(pentru visatori sau libertini) sau medicamente(pentru senzatii tari) sunt prea comune. oare ce mi-ar transforma moartea in arta? macar sfarsitul sa aiba gust..


o doamne! mi-a zambit! se holbeaza la mine...
gata ma uit in jos, totul e contolat, pana si respiratia, nu imi las cutia toracica sa miste un centimetru in front.
eu vreau sa ma sinucid! de ce se gaseste superbul ala dobitoc sa imi faca ochi dulci tocmai acum cand mi-am descoperit vocatia? nu e corect, da de 2 ori din genele alea lungi, imi arunca privirea de mamifer blajin si ranjeste cumva tamp, altfel seducator si mie imi vin filme cu plimbari in clar de luna, declaratii diabetice, saruturi pasionale cu efecte bollywood si pornografie japoneza, sau poate ...
si totusi eu imi luam viata aici! si chiar memorabil!


si din cauza acelui mic impediment cu alura de apollo, am irosit eu drumul cu metroul destinat planurilor marete de sinucidere. mi s-a dus tot entuziasmul, motivatia, tot...
gandul asta ma deprima, nici macar cu asta nu am reusit sa o duc pana la capat decent. acum chiar ca sunt o ratata, dar macar sunt una la care zambeste nimful ala...
si totusi dragoste in ziua de azi, hai sa fim sinceri. contemporan vorbind nu as putea sa vad romeo si julieta decat ...

"ea, frumoasa, cu parul carliontat incadrandu-i fatuca fina, el asteptand-o in fata geamului ei.
el: fa julicoo, coboarate ca sunt eu romica. sari fa ca sa moara mama de nu te prind, doar stai la parter.."

cam asta ar fi idealul meu de dragoste verosimil zilelor noastre. da, iar incep un sir de ganduri deprimante cu tente sinucigase...



va continua