gri de noiembrie. o alta fila de jurnal

sunt o fire optimista. imi plac cicolata si sucurile naturale, filmele romantice si muzica, visele si timpul alaturi de prieteni. culoarea mea preferata este alb.
e seara si ma intorc acasa, merg pe jos, fiindca imi place sa ma plimb si ascult muzica siropoasa fiindca nu imi fuge gandul de la el... vremea asta rece si frunzele ma pun intr-o dispozitie mult mai romantica decat permite notiunea de luciditate. strada e atat de pustie si de linistita, m-as plimba asa, aiurea, libera, o vesnicie...
visez cu ochii ata de deschisi la tine, iubite, si tu nici macar nu stii ca cineva iti aspira aerul respirat acum in secunda asat desi acel cineva e probabil la cativa kilomerii distanta de tine...
ajung acum acasa si fac o baie cu spuma cum numai eu stiu sa imi fac.
o masina se opreste in apropierea me, dar nici ca ma misca vreo un pic detaliul asta. totusi simt ca sunt urmarita si, in timp ce imi intorc privirea sunt lovita si trasa in respectiva masina de ceea ce cred, nu am vazut sigur, ca sunt 2 malaci. simt 2 lovituri puternice pe fata, si nu mai vad...
urlu, sau gem, nu imi dau seama cuvintele cheie sunt panica si confuzie..." nu, nu lasati-ma in pace, vreau sa ajung acasa, lasati-ma nu v-am facut nimic! nuuuu!"
nu vad, sunt si nu sunt...si nu vad bine ma dor ochii si obrajii, si va simt doar labele lacome pe mine, incetati, va rog incetati! nu sunt genul ala de fata, fie-va mila de mine!
ajungem in casa aia, la destinatia blestemata. e o casa mancata de igrasie, simt ca aici imi vor ramane prinsi pentru totdeauna ingerii pazitori si de aici vor venii totdeauna fantome sa ma bantuie, dar inca sper sa fie doar un cosmar, si cred ca nu e adevarat.. nu sunt tarata in secunda asta spre capatul holului, unde e lumina asta neclara.
nu va vad, dar va aud cum radeti, stihuri fara chip si contur...sunteti doar culori patate pe fondul mintii mele, doar pete."fa, dezbracate!"
" nu, va rog nu!" sper ca am urlat, sper ca nu doar in mintea mea.
"ce nu fa!?! ia de-aici sa mai zici tu nu!"
inainte sa imi confirm mie ca macar am zis ceva m-a lovit cu doasul palmei si a inceput sa smulga tot de pe mine. el, ei. lor nu le pasa ca visez, ca sunt inteligenta, ca mama mea s-a chinuit sa ma faca, ca dumnezeu ii vede, ca eu am simturi si tot doare, ca sunt buna, si vreau sa fie pretutindeni bine sau ca eu sunt la fel de vie ca ei.din tot potentialul meu si tot ce reprezint eu in lumea asta ei au tras concluzia ca singurul mod de a se distra in preajma mea este sa ma pateze si asta fac...
ma pateaza pe fata cu pumnii lor, ma pateaza pe corp cu picioarele si curelele, le simt chistoacele cum ma pateaza in locuri unde nu crdeam ca pot exista pete si durere, imi pateaza carnea cu cioburi, ma pateaza cu ei, cu corpurile lor, si semintele lor in interior si exteriorul meu, in mintea, sufletul si corpul meu au reusit, au reusit sa ma pateze.
nu stiu de cand e chinul, durerea si nebunia asta...am doar pete, primii au fost ochii...
nu mai am nici glas..asta e spart singurul cuvant care inca il aud eu in urechi este nu si urlete.
o pauza asta se intampla acum, de cateva clipe ei se invart prin camera, si fumeaza in sfarsit tigari pana la capat, si rad...cred ca sunt nostima asa, asta vad ei cand ma vad zacand aproape moarta in amestecatura de sange, sperma, lacrimi si puroi...
incep sa pipai cearceful si simt un ciob. asta e sansa mea. iau ciobul si imi trec mana incet langa celalta...nu trebuie sa fiu sabotata...montez ciobul pe incheietura si apas si trag in sus pe brat...
ma simt vie acum iar, fiindca simt cum curge viata din mine, si cum propriul meu sange incearca sa spele petele. ii aud cum urla," fa te-ai taiat! ba hai sa o aruncam! acu' ca zici ca e doar o drogata sinucigasa! ca asta nu mai e buna acum nici sa o bagam la produs."
curg, asta fac, curg. si ei ma ghideaza in cursul meu in panza freatica afara din casa si eu curg....



acum, dupa atatia ani tot am pete, gunoiul il asociez cu viata, cioburile cu speranta si nimic nu a fost altfel sau va mai fi altfel.

sunt o fire realista. imi este frica de frica, fiindca ea ma urmareste, imi displac oglinzile, casele parasite, si ma inspira cioburile. imi place rosu, este culoarea puterii de izbanda.
recent am inceput sa scriu la o carte care sper ca imi va exorciza demonii si cel mai potrivit pasaj de inceput pe care l-am gasit este:
"bolnaviciosi, ochii mei o priveau de dupa perdeaua visinie de catifea. era ca o bucatica de carne frageda, proaspat perpelita numai buna de degustat. e o nimfeta bolnava de inocenta. asa ceva e putin cam deprimant, o fiinta atat de neadaptata la existenta. inocenta de cele mai multe ori a ajuns egala cu incompetenta si astfel ea este in lumea asta doar o prada, si atat. naiva, ea probabil inca crede ca exista gratuitati, si sentimente nobile, dar totul e hedonist si aici e doar un joc de putere. iar aici eu vreau puterea, am puterea, ea este doar un obiect in uzul meu, drept care o voi folosi..."

si astfel se incheie inca o pagina din jurnalul meu,

semnat: angelica damion