mizantopic sau in traducere libera "azi pur si simplu nu imi plac oamenii"

cum poti sa negi ca existi afirmand "nu imi pasa"?
ce inseamna asta? atunci de ce mai traiesti, cum sa nu tanjesti sa iti arda o lacrima pe obraz si un univers in suflet? eu imi doresc sa simt atat de tare incat sa plang, dar asa ceva e improbabil...
ai urlat vreodata din toti rarunchii?
cum ai putea sa iti negi asta din start omulet pricajit?
unde te crezi, in generatia dadista? sa stai fetus fardat in borcan la vernisaj? tu, copilas romantic te vrei sub clopul de cristal la cald si pudoare..
crezi ca tu traiesti asa daca te ascunzi in povestea ta despre ipocrizie, nepasare si machiaveli? cercatarile tale au omis woodstock-ul, batrana mereu in coltul strazii si romanele despre crima pura. te privezi de viata, de sentimente lichide si de tine.
in locul tau sti ce as face? asa indiferent cum sunt, esti.
as face o favoare umanitatii si m-as sinucide.
daca azi e acelasi cu maine, omul imi e acelas cu trotuarul si nimic nu are gust inseamna ca nu as avea, nu ai avea ce sa ii ceri clipei. nu-i asa ca umanitatea e perisabila? daca umanitatea e inumana si teoria nu va fi niciodata practicabila, ar trebui sa se puna punct.
cel mai bun lucru ar fi sa te sinucizi, onorabil, memorabil si poate atunci cu toata indiferenta ta o sa contezi, si ceva o sa iti conteze. asta doar 2 minute din stirile de la ora 7.
sau moartea nu iti este indiferenta si gandul de anteieri are totusi valorare?
si totusi deja e azi, si maine tot azi va fi si anteieri a fost un azi si a avut valentele, valorile de "azi".
pana la urma iti pasa, nu?

cand realitatea nu este decat amintirea vie a imaginatiei

dimineata de dimineata e acolo, cu sau fara batic, cu sau fara sacosa.
priveste in gol cu distinctie si dezgust nostalgic. ochelari grosi, ochi exoftalmici, buze subtiri, mai putin zbarcite decat restul figurii ei batute de timp. asa maruntica, neajutorata si distinsa sta in fiecare zi intre 7 si 9.30 dimineata la coltui postei. nu iti cere, nu se plange, nu are vreo fabula siropoasa scrisa analfabet atarnata de gat pe vreun carton, nu am auzit-o vreodata deschizand gura, am vazut-o doar impartind paine cu catei scheletici desi mai avea doar un colt probabil primit de bogdaproste de la vreun trecator.
si nu imi pot tine gandul in frau. cum o fi fost ea cand era tanara si mergea la ceaiuri, unde se jucau bridge si mima, mergea la baluri tineresti si avea in gentuta plic un carnet de dans ca sa tina randul celor care o curtau.
era frumoasa, tanara, cu potential si pofta de viata. dansa, canta, poate si picta. era parte din vreo rezistenta intelectuala anticomunista, avea un amant legionar cu care se intalnea tainic doar dupa miezul noptii la coltul prafuit al victoriei, impartind secundele intre saruturi si planuri conspiratoare de gherila. sau poate ca amantul ei era un student visator care i-a devenit tipicar sot.
asculta zaraza cu un pahar de vin rosu in mana prin restaurante micute cu parfum de nostalgie si porta palarii. acum mai are doar parpalace croite la milimetru si privirea spre trecut, fiindca prezentul e prea dureros si ofensant si viitorul nu este al ei...
timpul nu mai e de inteles, epocile au clacat, s-au uzat si visul nu este din materiale reciclabile. exista un timp cand nu mai simti daca simti... batraneatea poate chiar e cea mai trista soarta, cea mai dramatica poveste si cea mai cruda circumstanta.
si acum ma priveste de neinteles in fiecare dimineata, mai demna decat o contesa, poate impartind in frig paine chioara cu un companion patruped. adevarul probabil e ca abia asteapta sa spuna simplu "catre ultimul bulevard, birjar"...

monolog dupa ploaie sau povestirea succinda a unei deceptii imature in dragostea matura

omul dintr-o bucata s-a fragmentat, nu, iubire?

a decis sa isi arunce coloana vertebrala cat colo fiindca viata de molusca e mult mai comoda...
totul miroase, caminul nostru miroase ca scara de bloc din copilarie, amestecul ala distinct de seminte, parfum de taraba, bere ieftina de langa baietii de la bloc mereu cu jambiere, desi mereu e un betisor parfumat, o lumanare aprinsa...
cina romantica de la bistro, cu vin bordeux pe masa, tigari in foi cu aroma cherry si fructe de mare ca aperitiv imi creaza mai degraba senzatia bodegii din bordel. da, iubire, ma faci sa ma simt ieftina...
oare mai ti minte anii de demult, mai suntem noi sau tu in special capabil sa te duci acolo si sa stai respirand ziua aia?
oamenii evoluaza, dar pe ce plan este evolutia aia palpabila?
UITATE! UITATE ADANC IN OCHII MEi SI SPUNE-MI CAT DE IMPORTANTA ITI ESTE DE FAPT ZIUA DE MAINE, EU CEA DIN ZIUA DE MAINE...
nu pot fi ipocrita sa iti mai cer ceva, fructul meu de mare.. esti atat de gustos, atat de scump, atat de valoros, dar nu imi folosesti la nimic cu adevarat...imi dai o senzatie si in rest stai la marinat cu alte moluste sau emiti doar pseudopode fiindca nu ai 2 piciaore in care a poti sta drept...
cand ne-am cunosct acum acei multi ani erai, eram ACOLO, acolo unde aerul conteaza, il mirosi, il simti, ah, mai tragi o gura cu nesat din el si te imbata! eram acolo, da iubire, eram vi.
imi priveai buzele, le contemplai si vroiai sa scrii poezi despre ele , iar eu radeam de tine, nebun artist boem, eu nu sunt menita a fi arta, dar erai in proces de adoratie, iar eu eram in proces de adulatie.
beam vin ieftin pe blocul meu si incercam sa numaram stele, dar pierdeam randul. mancam prajituri intarite cand mergeam in vizita pe la bunica ta, aveam seri speciale de absint, si cafeaua de duminica era cel mai mare deliciu dupa saptamana de cafea studenteasca cu iz de nechezol.
mai erau si serile de ceai si literatura, muzica, teatru la bodega artistilor, unii apusi altii in zenit.
si cand nu aveam bani nu aveam nevoie decat de noi si de chistoace reciclate din soba unde obisnuiam sa le aruncam...
gunoiul mirosea a natura, a iarba proaspat cosita, nu conta nimic. mirosul de tabac aducea a vintage si eu obosita murdara si transpirata miroseam a channel nr 5.
si banul avea valoarea clipei, luxul era pielea ta aromata ca laptele cu vanilie si anason, iar idealul tau in viata era sa imi creezi mie zambetul perfect, sincer de spontan si luminos ca farul din alexandria.
nu aveam nevoie de stridii si vin rosu ca sa imi acorzi un sarut fugitiv si un card de credit, ma devorai pe strada, in parc, in facultate, in visuri, in intimitate doar fiindca imi dadeam o suvita dupa ureche si urechea iti aducea aminte cat de dor iti este de spatele meu si cum mori daca nu imi saruti sanul cat eu iti urlu "TE IUBESC!"
si apoi am disparut unul din viata celuilalt cu inimile zvarcolindu-se agonizant pe fundal.
si dupa toti acei ani, acei ani plini de iubiri ca tine si totusi altfel si ca mine si nu atat de mult, sorti au facut ca tu sa imi apari in cale in caderea mea intr-un metrou, si se pare ca la propriu atunci te-ai trezit cu mine pe cap..
si iar te redescopeream...asa, tu masca sclipitoare de viena si cocosat de notre dome...
acelasi si totusi gol, viata de maine nu mai e aia de ieri, fiindca nu mai stii ce e aia viata, la prima ploaie de vara nu mai dansezi descult, iar eu inca imi dau jos sacoul sau trenci-ul, si cu tocurile in mana baltile mangaie dressul...
molusca fara vise, dorinte sau asteptari, vei trai mereu ca azi gol de coloana, faramat in comoditate mentinand o linie..dar mergi odata in spital si o sa vezi ca acolo unde e doar linie e moarte...
eu merg sa plang si sa dansez si sa iti trimit un gand de mohair plin cu tu de ieri, azi si maine. da iubire, am plecat doar cu pulovarul pe mine, si nu stiu daca iti voi mai cadea in cale...

tu si cafeaua de dimineata...

cand zaceam mai devreme lamentabil si atat de incantator in intensitatea nimicului perfect in care ma scaldam la propriu a indraznit sa se intample ceva. acel ceva evident ca erai tu ciocanind in portita mintii mele anuntand: sunt!
ai indraznit tocmai tu, evident, cum altfel, sa fi cand vroiam sa nu fiu, sa nu fi sa nu fie. si astfel gandul meu a zburat la o dimineata senina in care, dupa o noapte de polologii cu sensuri peste sensuri(prea profunde sau excluse total ajungand aberatii visatoare), dormind unul pe umarul celuilalt, si molfaind visator sub urdorile de rigoare, bem impreuna un triplu expresso cu frisca si scortisoara si visam la somn si la vise.
iti aud gandurile vajaind in picaj pe langa capetele noastre, la unison cu fosnetul genelor la caderea pleoapelor. cand eram mai mici spuneam ca e mos ene, acum nu mai avem scuze.
stii, aveai dreptate, dupa cafea somnul e mai dulce e din cauza scortisoarei...

si acum astept visand cu ochii deschisi dimineata de maine, nimicul e in vacant si tu mi-ai promis expresso triplu cu frisca si scortisoara cand mi-ai cotropit gandurile haotice din solitudine...

ii multumesc copilului buddhist pentru polemica unei caderi de vineri

azi dimineata cand m-am trezit chiar am deschis ochii...

ca orice om sordit unei existente de experiente si lectii indesate in ceea ce numim noi timp am avut o perioada de experimentat agresiv.
am decis ca trebuie sa traiesc mult intens si superficial toate substraturile adolescentei, am decis ca trebuie sa simt ce inseamna sentimentele nefaste: am vrut furie ca sa simt ca ard, ebrietate ca sa simt ca nu's, confuzie ca sa simt cum caut, aglomeratie sa nu ma mai aud pe mine si lista de experiente continua.
ma bucur ca am facut asta, fiindca daca nu ai cazut niciodata nu ai de unde sa stii bucuria cand te ridici.
am uitat de mine, de arta, de soare, de oamenii, si iar am analizat umanitatea dupa caracter, care de multe ori e vicios.
imi e dor iar de diminetiile tarzi...
si iar vreau sa imi cer mie mai mult.. imi era dor de asta...
cel mai dor de fapt imi era de a-mi fi dor... si ziua de maine danseaza in crepusculul umbrei celei de poimaine...
si tot ce pot sa mai zic care sa aiba vreun fir epic, logic de orice fel este:
multumesc, si tie si lui si zilei si copilului tibetan si mintii minunate care s-a gandit la toate ce vedem sau simtim

o scapare ca oricare alta

...si cand totul va fi mult prea mult, furia va lua fiinta, imi va urla din fiecare por si va fi foc. abia atunci ni se vor usca lacrimile si un zambet ne va ustura pe fete...

da, doare. in mine sunt multe bucatele mici, sfaramacioase care bocesc isteric.
sunt fortata sa recunosc iarasi ca sunt neputincioasa, sunt chiar neputincioasa cand tu plangi, mama, sunt mica si legata de maini si picioare ca iar iti sunt eu tie parinte si ca nesiguranta ne biciuie.
furia a decis sa ia fiinta si sa urle, tu nu ai sa mai plangi, nu ii las sa te mai doara. iar nu am voie sa pot fi protejata si neputincioasa, nu are cine sa aiba grija de tine, dar de mine ce as putea sa mai spun...
si acum amenint ziua de maine sa ne spuna DA!

imi doresc sa am dorinte, visez sa am vise

povestea unei plimbari un orasul norilor relatata stand cu capul pe un nor cu sfarc

"lumea nu este asa cum ar trebui sa fie",asa imi spunea candva a fiinta diafana...

ceata asta a limpezit neclarul din mintisoara mea pervertita la haos de amalgamul idiotic de detalii acumulate pe parcursul celor 3 saptamani de confuzie, oboseala si rutina dezorganizata in care am zacut in cel mai placut de lamentabil stil posibil.
berea nu mai are bulele imbibate in revelatii de altadata, poate vinul o avea.
cert e ca ceata asta m-a facut sa ma gandesc sus, adica la propriu foarte sus. ceata e un nor care din marinimie a decis sa se coboare pe la noi, muritori de rand, care avem nevoi, vicii, patimi, si o sumedenie de impedimente, superficialitati si alte tampenii de genul. si de ce oare face asta? pai, ca sa ne reaminteasca ca defapt sortii ne vestesc un trai inalt pe care noi il refuzam de buna voie, si nu, asta nu inseamna ca trebuie sa devenim piloti de avion sau stuardese...
ca must do pe ziua de azi nu este sa iti intanzi parul ca sa ti se netezeasca creierul, si gandurile sa devina inerte, deci si activitatile tale pe ziua aia mai putin aglomerate.

ceata aia a starnit in mine o pofta. mare, acaparanta si foarte simplu de implinit. sa ma plimb in orasul norilor.
strazile erau mai goale, si gandurile mele erau mai autoritare. da, gandurile mele vroiau mai mult. eu nu mai eram multumita cu forma masinilor aruncate una dupa cealalta pe trotuarul meu. si sa sti ca trotuarul este al meu, si am si un argument pentru asta, nu bat campii ca deobicei, trotuarul e al meu fiindca eu am 2 picioare si imi place sa le folosesc, fiindca sunt multe vitrine dragute cu chestii concepute sa ma faca pe mine fiinta bipeda sa le admir, judec, sa zambesc la ele sau sa ma scandalizez. o conserva pe 4 titireze nu are nici un drept sa stea pe trotuarul meu de fiinta bipeda, pur si simpu nu are.
un alt lucru risipit in caligrafie marunta printre rotitele incinse din cutia mea craniana era ideea de imbracaminte. oamenii care treceau pe langa mine erau total neasortati dupa punctul meu de vedere, adica fetele lor lungi si inexpresive, cu lipsuri aruncate in privirile lor posomorate nu se potriveau deloc cu sorcovele pompoase cu care erau imbracati! daca tot ai zis azi ca vrei sa arati ca un pom de craciun macar da-mi aceeasi stare ca unul! doar fete lungi si toale strasuite, lipsite de sens, ordine si estetica.
afisele de peste tot erau triste, politica lovea atat de putin subtil ca iti venea rau. "noi, nu ei!". cred ca au cautat foarte mult geniul care sa puna cap la cap sloganul asta... si desigur intotdeauna e atat de usor sa arunci cu noroi in celalalt, dar niciodata nu ai vreun argument ca tu ai fi mai bun. poti doar sa spui "uite ce tampenie a facut ala", dar de tine, din pacate, nu iti mai ramane spatiu pe baner sa zici despre minunatele tale povesti de excelenta in tara lui mos gerila, si de competentele proprii, dar nu e nici cea mai mica problema in asta, deja ai aratat ca celalalt a gresit, deci restul sunt cuvinte de prisos.
deci pana acum as vrea sa trag o linie subtire si lunga si sa fac un total la tot ce a fost zis pana acum ca sa nu se piarda vreun detaliu in densitatea cetii.
__________________________________________________________
orasul norilor nu are nevoie de masini, oamenii ar trebui sa aiba lectii de estetica sau macar o ora de ras pe zi, iar fetele politicienilor si sloganele lor ar trebui interzise de dragul copiilor, sa nu mai sufere de cosmaruri in timpul campaniilor electorale.


precum pasi mei se inlantuiau aleator pe strazi, orasul mi se construia in fata si in spatele ochilor.
arhitectura cladirilor era ciudata. ar fi trebuit sa fie ceva nou care sa respecte vechiul, si astfel sa simta si retina mea ca are un rol pentru egoul meu hedonist.
in schimb vedeam santier peste santier, culori peste culori, alaturari nefericite peste alaturari nefericite, si asta tinand cont ca nu vedeam bine de la ceata...

"vreau forme ascutite, si asa, doar risipite, forme conice, cilindrice, cu tenta rotunda" parca te aud spunandu-mi " asa as vedea eu arhitectura in orasul asta al norilor"
si acum ca am tras un contur pe panza gandurilor mele, si ca am retusat cu asidua munca tot ce nu se potrivea intr-o poveste contemporana decenta, imi pun capul pe norii tai cu sfarcuri si ma desprind in odihna in timp ce tu imi spui povestea, bunico...